Pe data de 1 aprilie, trupa “Luna Amară” a oferit un concert în cadrul turneului de lansare a DVD-ului “Live la Conti” în incinta „City Club”. Concertul a fost organizat de către Катя Liberkat.
În deschidere au cântat trupele: “Spectrum” (Moldova), “The Cursed Strain” (Moldova) și “White Walls” (România).
Nick (vocal, chitară) și Mihnea (vocal, chitară, trompetă) ne-au oferit un interviu în exclusivitate, în care ne-au vorbit cu multă sinceritate despre trăiri interioare, concerte memorabile și ce ar trebui să știe un artist la început de cale.
Monkey.fm: Cum erați priviți la început, când abia v-ați apucat de rock?
Mihnea: Cu curiozitate. Eram o trupă tânără care încerca să vorbească despre lucruri despre care nu se vorbea la începutul anilor 2000. Aici vorbesc și de textele personale, nu doar social-politice. Mi se pare că lumea ne privea cu un amestec de admirație și disconfort, pentru că noi încercăm să vorbim despre lucruri pe care oamenii nu prea vor să le discute la un concert, la o bere. Dar asta a devenit un fel de trade mark al nostru, sinceritatea asta asumată.
Nick: Eu am altă viziune. Îmi dau seama că nu mi-am pus niciodată problema la modul prea serios despre cum suntem priviți sau simțiți de public. Pentru mine lucrurile se întâmplă de la sine. Eu pot să simt doar energie de la public, în rest nu încerc să-mi explic cum ne vede.
– Muzica voastră are foarte multă poezie. Cine compune versurile?
L.A.: Noi doi (Nick Mihnea).
– Ce vă inspiră să compuneți?
M: Pornim de la ce ni se întâmplă nouă și de la felul în care interacționăm cu ceilalți, în care iubim, ne contrariem, ne mirăm. Încercăm să fim cât de buni observatori ne permite viața, văzând felul în care sunt influențați nu doar oamenii dragi, ci și necunoscuții, de lucrurile care ni se întâmplă tuturor. Eu mereu spun că Luna Amară e o călătorie și noi descriem călătoria noastră și felul în care ea ne-a transformat, influențat, felul în care alții ne privesc și noi pe ei.
N: Pentru mine, muzica e un mare cadou, o puternică supapă emoțională. Au fost momente când m-am gândit să renunț, dar mi-am imaginat cum ar fi fără: e o energie pe care nu am cu ce s-o înlocuiesc, e ceva în care eu îmi manifest libertatea și, dacă cineva mi-ar lua chestia asta, e ca și cum aș fi lăsat în vid. Nu sunt împăcat mereu cu versurile mele, dar uneori las gândurile să circule, pur și simplu.
– Cum soluționați conflictele, neînțelegerile în trupă?
N: În atâția ani, am ajuns să ne cunoaștem foarte bine, dar există și desincronizări și conflicte. Din ele, uneori se nasc lucruri frumoase: nu sunt adeptul liniștii, al confortului artificial. Nu avem lidership: colaborăm, discutăm – colegii noștri ne-au încredințat partea lirică, dar, când e vorba de note muzicale, este un război de idei și, evident, mai sunt chestii legate și de partea organizatorică. Ne bucurăm că rămânem împreună – păstrăm un fel de coloană vertebrală.
– Care e diferența dintre cum vă vede publicul acasă și cum e în turnee?
M.: Nu e o diferență esențială. De fapt, publicul se schimbă de-a lungul timpului, e o forță în continuă mișcare. Un concert în același loc arată diferit în ani diferiți.
N.: Nu-mi pasă neapărat în ce oraș evoluăm. Uneori, mă simt mai confortabil cu mai puțină lume în față: multă lume la un concert nu înseamnă neapărat succes. Eu sunt critic cu mine, în primul rând. Evident, există orașe unde avem prieteni, rude și ar putea fi un pic diferit. Sau erau ani când aveam câte-o mândruță în vreun oraș și mă simțeam mai inspirat (râde).
M: Dar e fain când te surprinde publicul. Uite, în seara asta publicul striga la bis: “chihlimbar!”. Asta ne-a uimit, pentru că e genul de piesă foarte dragă pe care am cânta-o mai degrabă la un acustic. La bis, de regulă, oamenii cer o piesă mai cunoscută, dar la voi a fost wow, mi s-a părut foarte fain!
– Totuși, care a fost cel mai memorabil concert sau întâmplare din cariera voastră?
N: Ambii suntem de acord că concertul memorabil al carierei noastre a fost la “Sonisphere”, când am cântat cu “Anatema”, „Stone Stour”, „Alice in Chains”. Noi suntem fani „Alice in Chains”, numai ca n-am prins vocea lui Layne.
M.: A fost extraordinar, mai ales că cunoști toți oamenii ăia!
N.: Am mai cântat cu o grămadă de oameni – cu Ozzy, dar n-am apucat să-l cunoaștem, ne uitam ca copiii la el, chiar dacă eram pe-o scenă. Și cu “Deftones” am cântat: nouă ne plac maxim (și nouă! – n.r.), cu „Incubus”, „Faith no More”.
M.: Astea au fost memorabile pentru noi nu doar ca muzicieni, dar și ca fani. La Stufstock am cântat, la Roșia Montană a fost un concert superb: să cânți acolo, în vârf de munte. Era o energie complet diferită. Memorabil a fost un acustic la o biserică din secolul XIII. Nici n-a contat că am cărat instrumentele pe scările alea.
– Ce alte ocupatii mai aveți pe lângă muzică?
M.: Eu am o fetiță de 2 ani și 9 luni și asta ocupă mult timp, dar e foarte fain. Îi place de Nick foarte tare. E deja în culise. Mai cânt într-un proiect muzical, mai fac teatru, festivaluri.
N.: E un copil superb! Iar eu mi-am propus ca până la sfârșitul anului să scot un volum de poezie. Din păcate, nu avem atât de mult timp. Aș vrea să avem mai multă liniște, mai mult timp cu noi înșine. E multă agitație.
M.: Prea mult zgomot și prea puțină muzică.
– Ce sfaturi, idei le-ați da celor care se apucă de muzică, de artă?
N.: Mie nu-mi place să dau sfaturi. Și nici lui Mihnea.
M.: Pentru noi a contat să fim sinceri: vizavi de versuri, de muzică. Nu am căutat compromisuri – doar pe cele care ne permiteau să continuăm să facem muzică împreună.
N.: E important să știi cu cine cânți, dacă e omul potrivit cu care să faci muzică în echipă. E important ca omul să aibă ceva de spus. Uneori, ne întrebăm dacă colegii sunt de acord cu ce vrem noi. Și auto-cizelarea funcționează foarte bine – nu poți scoate orice căcat și să ai pretenția de mare artă.
M.: Primul ascultător al tău ești tu însuți: să-ți placă ție ce auzi. Noi nu am pornit de la ideea de a cânta pentru alții, noi am cântat pentru noi, în primul rând. Prefer să-l văd nervos, atins pe cel din public decât filmând aiurea.
N.: Nu sunt niciodată pe deplin mulțumit de ce fac, pentru că îmi plac mulți oameni talentați. Dar nu poți să fii tot timpul ca o mașinărie bine unsă, suntem defecți, suntem oameni. Uite o recomandare: nu încercați să fiți perfecți. Oricât ne-am dori să fim ideali, e de neatins, dar contează lupta în sine, călătoria asta. Experiența ta personală contează, prin muzică poți să convingi și să transmiți ceva.
M. Nu mergem în sala de repetiții să facem hituri sau să scriem despre ce se vorbește acum prin târg. Evenimentele sociale trec, ca și generalitățile.